|
GLOSSA OMULUI MODERN
"Nimic nu este fără Tine,
Uitare de noi Tu nu ai;
Iubirea Ta pe noi ne ţine,
Tu ne eşti poarta către Rai.
Uităm că respirăm în Tine!
Ca nişte pietre ne-am făcut.
Noi suntem oamenii - ruine...
Tu şi în noi ai încăput.
De unde ni se naşte pruncul?
Dintr-un gând tainic şi divin?
Firul de praf cel mai minuscul
Este al Domnului dar, fin.
Vrem să le studiem pe toate,
Vrem să ştim unde, când şi cine
A făcut zi, a făcut noapte...
Nimic nu este fără Tine.
De ce Tu Te gândeşti la oameni
Aşa de mult, ...neîncetat?
Ai vrut chiar lor să Te asemeni,
La chip, dar fără de păcat.
Şi Te-ai născut ca Om în lume,
Prin Fiul Tău, Cuvântul - Crai,
Care-a venit pentru-a ne spune:
Uitare de noi Tu nu ai.
Nu ne-a-nvins timpul, nici potopul,
Am subzistat pe-acest pământ;
Ne-a trebuit în toate stropul
Speranţei în al Tău cuvânt.
O-întreagă omenire strigă
Să n-o îndepărtezi de Tine.
Dar noi n-avem în suflet frică:
Iubirea Ta pe noi ne ţine.
De la greşeala strămoşească,
Urmaşii mult au aşteptat
Steaua care să strălucească
Pe un pământ întunecat.
Tu le-ai dat promisiune sfântă
Că îi vei izbăvi din vai.
Şi astăzi inimile-Ţi cântă:
Tu ne eşti poarta către Rai.
Zilnic suntem în luptă surdă
Cu propriul suflet ispitit.
Întru uitare ni se-afundă
Inima, gândul pustiit...
Perdeaua minţii e ceţoasă,
Plină de întrebări meschine.
Cortina ochiului e trasă.
Uităm că respirăm în Tine!
Şi câte-un pic al nostru suflet
Se împietreşte în păcat.
Trăind în dizarmonic sunet,
În gânduri negre ancorat.
Parcă o vrajă rea ne-apasă,
Cărarea dreaptă am pierdut.
Respingem rolul de Mireasă,
Ca nişte pietre ne-am făcut.
Picturi moderne parcă suntem,
Suflet cu găuri, putrezit,
Şi fără ochi, ca să nu plângem,
Dacă din vrajă ne-am trezit.
Suntem model de înrăire
Şi pentru cei ce vor fi mâine;
Înaintând în învrăjbire,
Noi suntem oamenii - ruine...
Zideşte-ne din nou, Stăpâne!
Cu milă nouă să ne-mbraci!
Ruga spre Tine mai rămâne,
Să ne răspunzi, Tu, să nu taci!
Căci nu ne-ai părăsit, Iubire,
Că vom fi răi, Tu ai ştiut.
Ne-ai dat nădejdi de mântuire,
Tu şi în noi ai încăput.
Tu şi în noi ai încăput.
Noi suntem oamenii - ruine...
Ca nişte pietre ne-am făcut,
Uităm că respirăm în Tine!
Tu ne eşti poarta către Rai,
Iubirea Ta pe noi ne ţine.
Uitare de noi, Tu nu ai,
Nimic nu este fără Tine."
de MIRELA SOVA
"CAND TE DOARE CAPUL IN STIL CLASIC"
(POEZIA NU-MI APARTINE.ESTE DE PE BLOGUL PR.DORIN OCTAVIAN.DAR IMI PLACE.)
"…La urma urmei ce mai contează!…
Varza şi aşa se împute,
doi ori doi dă întotdeauna 10,
primăvara te face mai romantic
şi uiţi clasicismul formelor rotunde în parc,
în timp ce un cuvânt-santinelă ar putea să cânte Traviata de Gogol.
Condiţia umană e modestă…
E modestă chiar şi când are urechi lungi şi mofturi tardive.
Dacă iei un scaun din încăpere, cu siguranţă,
că politica statului va merge mai bine.
Dar acest lucru e doar…ipotetic.
Ipotenuza la catetă egal teoria constanţei.
Am observat - da, am observat - că
oamenii cască gura la ce nu înţeleg…
şi admiră ceea ce îi prosteşte.
Stau miraţi, deşiraţi,
în faţa unui film care nu le spune nimic.
Se lasă buzunăriţi de către nişte figuri care nu le spun nimic.
Îşi spun nimicuri sordide…
Nimicul, odată doar punct filosofic, este acum un locus existenţial.
Te îngrămădeşti în nimic şi mai dai un click.
Vine peste tine o muzică ca un girofar,
te traversează o plictiseală de nazicorn
şi nici n-ai habar câţi mor,
câţi se nasc
şi câţi cască pe lângă nimic şi
în cadrul lui.
Sunt sigură că ştiţi
cât de greu e să nu ai pe cine îmbrăţişa.
E tare greu.
O marmeladă nu se poate îmbrăţişa decât cu gura.
O flanelă nu se poate împacheta decât repede.
Iar un om avar ca rabia
nu se poate linişti decât dacă mănâncă şansonete.
Cum se conjugă… forţa de tăcere?
Unii o conjugă cu forţa de rumegare, pe când alţii cu forţa de strufocare.
Eu îi dau cu ruj…
E mai simplu.
Că doar sunt femeie
postmodernă, stilată
şi fardată.
Vă daţi seama că nebunia vine dansând ca prostul?
Vă daţi seama că o hârtie luată de pe jos înseamnă că
un nesimţit a aruncat-o acolo şi alţi nesimţiţi au trecut peste ea?
Iar dacă tu ai văzut-o înseamnă că ai ganglioni, feromoni sau
nitroni.
Dar dragostea nu se vinde niciodată…ci doar se cumpără.
Da, recunosc, şi eu am cumpărat odată dragoste de la loz
în plic. Un dement frumos mi-a făcut curte
până când am ajuns cu el în bloc…
şi până când am explodat…
de însufleţire.
Ei, asta nu înţeleg: de ce o femeie e discriminată pentru că e femeie şi nu e girafă! Ce, am putea confunda un bărbat cu un tomberon sau cu
o formă plutitoare?
De ce femeia să fie egală cu bărbatul şi bărbatul egal cu femeia,
când semnul egal e comunistic, e fascistic, e imperialistic?
Da…mie îmi place să vorbesc, chiar dacă
ştiu să vorbesc…sau chiar dacă nu am ce să vorbesc
sau chiar dacă nu-l interesează nici pe căţelul meu închipuit ceea ce vorbesc.
Câteodată intru într-o lume - şi vreau să vă vorbesc şi dv. despre ea - cum să zic aşa…utopică. Lumea asta e ca o sticlă, în care toată lumea se bea unul pe altul.
Câteodată lumea aceasta e ca o lume îmbrăţişată, pentru că fiecare vrea să îmbrăţişeze pe fiecare, aşa, din pură dragoste.
Însă, e adevărat, orice formă de utopie e poveste
iar eu, postmoderna, nu suport relatările ci mor după năluciri
uşor fardate la extrem.
Dacă vă interesează - deşi nu ştiu de ce nu v-ar interesa -
port o anumită măsură la pantof şi o anumită măsură la ciorap şi o anumită măsură la lenjeria intimă.
Bineînţeles că vă interesează.
Nici pe mine nu mă interesează.
Cel mai mult mă dau
de ceasul morţii ascultând reclamele
de la televizor.
Ascult în neştire…închizând televizorul.
Şi tot la fel, mor după politică.
Când ascult politică …adorm.
Ei, mai întâi, aţipesc…şi apoi adorm…
pe-o parte, pe una dintre părţi…
şi apoi pe ambele părţi.
Adevărul e la mijloc…adică nici la el şi nici la ea…ci aiurea.
Şi pentru că l-am pus în cui…facem ce ne taie capul…
De aceea…cred că în loc de capul meu e o varză.
Stau şi mă gândesc dacă e o varză albă sau roşie.
În orice caz este…Că dacă nu ai avea gât…atunci vai de varză…
Îmi place să fiu în vogă cu voga.
Nu sunt la modă…sunt antimodă.
Mă îmbrac precum un dulap…cu roz, verde, vernil, oranj, şoa-la-crem, bombon şi fructiform şi alte o mie de păsări colibri.
Tocmai în aceasta constă succesul meu…n-am niciun scop, nu mă interesează cine sunt…ce zice lumea despre mine,
ci iubesc numai banii.
Visez bani tot timpul. Visez ca o nătângă.
De fapt nici nu visez…ci încerc să îi produc.
Iar femeile, şi pe criză, produc bani…
Dacă nu fac copii măcar bani să fac şi…
nazuri.
O femeie care nu face nazuri parcă nu e femeie.
Se simte ultragiată când bate vântul,
foarte frumoasă când o loveşti cu un compliment,
foarte ţâfnoasă când o mângâi cu…nesimţire.
Însă mie îmi place bărbatul prost…pentru că prostia
e oarbă. Când te orbeşte dragostea…
mă vezi o zână,
o portocală,
o ceapă,
o slănină etc.
Şi toate astea, pe care le suport şi nu le mai suport, le gândesc eu în timp ce beau cafeaua, în timp ce televizorul latră, în timp ce mă spăl pe faţă…şi îmi spun că femeia nu gândeşte, că ea nu trebuie să fie reflexivă, ci numai…sexy.
Însă de ce trebuie să fiu sexy şi nu o femeie…credincioasă, spre exemplu? De ce să nu fiu o familistă, o femeie aşezată la casa mea?
Mai beau o gură de cafea…ups, e fierbinte rău…dar e bună!, şi mă mai gândesc singură şi vorbesc singură, că dacă vorbesc la club cu cineva sau pe stradă, crede că am înnebunit.
Femeile…vă rog să mă credeţi au gânduri, au sentimente puternice, sunt oameni de cuvânt. Ele nu sunt nişte obiecte, nişte toante, nişte fomiste. Când or înţelege şi sărmanii bărbaţi acest lucru? Femeile sunt ultrasensibile, ultradelicate, ele trebuie protejate…
Însă trebuie să plec în oraş… Cuvintele sunt un fel de alinare…când nimeni nu te ascultă."
|
English
hi5 Coins